A trecut o lună de la UTMB 2025, eveniment la care am luat parte la cursa UTMB. Am stat mai mult să se așeze în mine această cursă, având în vedere că este tot ceea ce mi-am dorit atunci când am auzit de UTMB în 2014. Alergarea montană am început-o mai devreme, în 2011, dar cursa atunci nu era așa populară în România. De fapt, atunci începea în România alergarea montană 😊

Mulți mi-au spus că am realizat ceva extraordinar. Să fiu sincer, nu realizez... încă. Poate și de aceea am stat atât de mult să scriu un raport de cursă. Sunt sigur că va fi mult de scris, de aceea am preferat să folosesc această cale: pe blogul EchipMont ✍️

Te-ai gândi că UTMB are startul pe 29 august la ora 17:45, însă pentru mine, UTMB a început la sfârșit de 2024, când m-am gândit să aplic la loteria din ianuarie 2025. De atunci a început pregătirea mentală pentru cursă, în ianuarie a fost confirmarea, iar pe 29 august a fost doar încununarea unei perioade de antrenamente și efort. După cum știți, am făcut seria de vlog Ultra până la UTMB, pe canalul YouTube EchipMont, în care am documentat pregătirea mea pentru UTMB.

Pentru cei care nu sunt familiari cu UTMB, este cel mai mare eveniment de alergare montană din lume. Nimic nu-l egalează prin intensitate, atmosferă, resurse alocate (echipa de voluntari are 2600 persoane), bani care intră în eveniment – de la toate firmele mari de echipament până la Dacia – iar în ultima săptămână din august, în Chamonix se triplează populația acestui orășel de munte din Franța

Spun că este cel mai mare eveniment de alergare montană din lume, pentru că acoperă cam toate probele: de la distanța scurtă ETC, trece prin distanța medie MTC, apoi ultra de o zi OCC, ultra de 100 km CCC, ultra lung și dur TDS, un monstru PTL de 300 km și 25.000 m elevație. Însă peste toate acestea, UTMB, proba de 100 mile, rămâne în continuare proba Regină 👑

Din punct de vedere tehnic, UTMB – the most famous 100 miler in the world – te provoacă la 175 km și 10.000 m elevație. Repetăm: 175 km și 10.000 m elevație 😮. Adică un Ploiești–București de 3 ori sau București–Brașov și de urcat un Everest + un Sinaia–Cota 2000 😄.  UTMB face ocolul Mont Blancului, având la bază traseul Tour du Mont Blanc, ce se desfășoară în medie în 7 zile, însă proba de 100 mile are timp limită de 46h30min ⏱️

Dacă la început această cursă strângea la start în jur de 200–300 de nebuni, acum, în 2025, numai la UTMB au luat startul 2500 de atleți, iar evenimentul în sine a avut în jur de 10.000 de atleți, aliniați la start la toate probele propuse. Ce este surprinzător este că sunt oameni de pe toată planeta, ceea ce pe fiica-mea a surprins-o foarte mult. De asemenea, vezi în Chamonix elita elitelor din alergarea montană – elita, middle packers și extratereștrii precum Courtney Dauwalter, Ludo Pommeret, François D'Haene și mulți alții – deci este un eveniment multi-planetar 😄👽

Am ajuns în Chamonix marți, 26 august, și m-am încărcat cu atmosferă și carbohidrați pe la restaurantele italiene din oraș , bucurându-mă de eveniment, însă în sufletul și mintea mea erau emoții. Emoții mari. 100 mile este proba unde am avut primul DNF și asta se adaugă peste îndoielile pe care deja le aveam. Însă am avut o perioadă de pregătire de 8 luni foarte bună alături de Andrei Ivănescu, un plan de nutriție adaptat nevoilor mele conceput împreună cu Vlad Jegan și un plan de cursă din punct de vedere ritm și puls de respectat, făcut cu ajutorul lui Zsolts de la Spectro Life 

Așa că după-amiaza zilei de 29 august 2025, ora 17:45, m-a găsit în Place du Triangle de l'Amitié, alături de alți 2500 de oameni, din care 21 români 🇷🇴, ascultând Conquest of Paradise de Vangelis și trecând pe sub marea poartă pe care scrie UTMB. Bineînțeles, cu lacrimi în ochi 😢, iar atmosfera de la start este electrizantă ⚡. Și acum, când scriu aceste rânduri, se ridică părul pe mine de emoții 🫣

Prognoza arăta ploaie și temperaturi scăzute cel puțin în prima noapte, motiv pentru care organizatorii au activat Cold Weather Kit, și bine au făcut, după cum vei vedea mai jos. M-am gândit să fac raportul de cursă pe secțiuni conform cut-off-urilor, așa că să-i dăm drumul.
 

Chamonix – Saint Gervais (cut-off 22:00)

Primii 6 km i-am făcut printr-un culoar de oameni care te aplaudau și-ți dădeau o energie incredibilă. Imediat ce am ieșit din Chamonix a început și ploaia — ceva la care ne așteptam, dar poate mi-aș fi dorit să vină puțin mai târziu. M-am oprit puțin să scot geaca de ploaie din rucsac, intrând în pluton chiar lângă Cătălin Toda, cu care am petrecut o mică porțiune de traseu. Știam că la început te poate lua valul, mai ales că erau oameni peste tot care te încurajau și nu aveai cum să nu dai drumul la picioare. Însă am respectat la virgulă planul de cursă, cel puțin la început, pentru că știam că orice accelerare sau puls mărit le voi plăti în a doua parte a cursei.

La Les Houches am ajuns plouat, dar cu energia sus, și parcă de aici s-a oprit ploaia, urmând să începem urcarea pe celebrul Col du Voza — prima urcare care te încălzește pentru ce urmează. În acest moment am scos bețele, pentru că era nevoie de ele, și am respectat planul de nutriție. Pe urcare, oameni peste tot care te încurajau, deși era vânt, ceea ce crea o atmosferă incredibilă. O porțiune am făcut-o împreună cu Adrian Mocanu.

Cum am ajuns în vârf, m-am oprit să scot frontala, pentru că se lăsa noaptea, și totodată am început coborârea către Saint Gervais pe pârtia de schi, care deja era udă de la ploaie și aluneca puțin, deci trebuia atenție. După coborâre, intrarea în Saint Gervais te făcea să te simți campion mondial, și am intrat în CP conform planului, ceea ce m-a bucurat.
Am alimentat cu apă și am mâncat ceva solid din punct, urmând să luăm următoarea porțiune până la Contamines, în plină noapte.
 

Saint Gervais – Les Contamines (cut-off 00:00)

Să fiu sincer, este porțiunea din care nu îmi aduc aminte mai nimic — totul mergea ok și conform planului. Mă uitam la ceas, pulsul și pace-ul fiind în parametri, uitându-mă pe cer după ploaia ce trebuia să fie prezentă la ora aia conform prognozei. Kilometrii până la Contamines au curs fluid, iar când am intrat în CP a început ploaia, după care mă tot uitam și speram să nu vină.

Aici mi-am luat mai mult timp în CP față de ce mi-aș fi dorit, pentru că m-am îmbrăcat cu toate hainele posibile din rucsac, inclusiv mănuși. Din punct de vedere strategic, a fost ce trebuia să fac, însă nu m-am bucurat tare de această decizie, pentru că hainele de pe mine erau ude de la ploaia inițială și a trebuit să iau haine uscate peste haine ude — dar asta este.
 

Les Contamines – Les Chapieux (cut-off 05:15)

Am ieșit din Les Contamines în momentul în care anunțau că mai sunt 30 de minute până la cut-off, în plină ploaie și cu gândurile la ce urmează să fac în perioada următoare. Știam că CP-ul de la La Balme a fost scos, așa că era cea mai lungă porțiune a traseului până la următorul CP și urma cea mai lungă urcare a traseului: 10 km cu 1300 m diferență de nivel, ce se termina la Col și Croix du Bonhomme, atingând cota de 2570 m.
Așa că: dozare, dozare, dozare, nutriție plus atenție la ploaie și condiții, ca să mă protejez de frig și să nu pierd energie suplimentară pentru a mă încălzi.

Căutam cu privirea tunelul de la Notre Dame și credeam că organizatorii au oprit curentul pentru „melcii” de la coada plutonului 😄, însă nu a fost așa. Tunelul Hoka a venit, cu oameni care te încurajau, deși turna cu găleata. Personal, nu m-am bucurat așa tare de acest moment, pentru că focusul meu era pe ploaie și frig.

După tunel începe urcarea — și ce urcare... Lungă și la început abruptă, ca să te pregătească pentru ce vine, și totuși, nu te pregătește. Ajung la La Balme, schimb bateriile la frontală, că dădea semne de oboseală, alimentez cu apă, iar aici organizatorii au fost foarte clari: nimeni nu trece dacă nu era echipat corespunzător cu pantaloni de ploaie, mănuși și jachetă de ploaie. Nu știam de ce, dar aveam să aflu în curând...

La început, pe urcarea către Col du Bonhomme, era ploaie și noroi, dar pe măsură ce urcai, începeai să înțelegi de ce erau organizatorii așa de vehemenți: vântul era intens, iar pe la 2200 m, deși ploua, când apa atingea solul, se transforma în zăpadă, iar de la 2300 m era direct ninsoare. Aveam să aflu după că pe Col du Bonhomme s-au înregistrat în acea noapte -5°C, cu feeling de -7, -8°C din cauza vântului.

Am avut noroc că știam terenul, cel puțin din punct de vedere vizual, pentru că am văzut niște clipuri pe YouTube înainte de cursă, dar nu mă așteptam să găsesc frig și zăpadă. Aceasta a fost prima zăpadă văzută în sezonul 2025–2026, dar mental eram pe modul survival, cu mâinile înghețate.

După ce am coborât de pe vârf, după Croix du Bonhomme, odată cu scăderea altitudinii, a început să se încălzească, nu mai bătea vântul — probabil că era doar pe partea cealaltă a muntelui. Însă... NOROI. Nu am văzut în viața mea atâta noroi: alunecos și slinos. Am căzut de 5 ori, iar înjurăturile au început să curgă. Am avut pentru prima dată emoții că nu voi ajunge în cut-off la Les Chapieux, și acesta a fost gândul pe toată coborârea, deoarece condițiile din teren îngreunau înaintarea, iar focusul era pe siguranță, mai degrabă decât pe coborâre în viteză.

Însă am reușit să ajung în timp util la Chapieux, cu 45 de minute înainte de cut-off — fiind, de altfel, momentul în care am fost cel mai aproape de timpul limită.
 

Les Chapieux – Lac Combal (cut-off 10:00 AM)

În CP am deschis telefonul și aici am avut un boost de energie: pe lângă mesajele primite de la oameni cărora le mulțumesc din suflet, era și un mesaj de la organizatori prin care ne anunțau că, din cauza condițiilor meteo, de la Col de la Seigne se cobora direct la Lac Combal, fără a mai trece pe la Piramidele Calcaroase.

Dacă până atunci eram jos din punct de vedere moral, acel mesaj m-a ridicat efectiv de pe canapeaua de lemn. Am luat apă, am mâncat supă cu biscuiți Tuc-Tuc și am plecat.
Înainte să ieșim din CP, erau câteva doamne care îți cereau să le arăți folia de ploaie. Cred că aveau rolul să verifice tot echipamentul, însă în acel punct toți aveam hainele pe noi, așa că era la vedere, folia fiind ceea ce conta pentru ele. În acel moment mi-am luat puțin timp la masa lor și, știind experiența trecută, mi-am pus încă un rând de mănuși impermeabile.

Cu acel plus de energie, am început în noapte urcarea spre al doilea cel mai înalt punct din cursă – Col de la Seigne, care este și granița Franța–Italia. La început totul a mers bine, dar pe măsură ce urcam, parcă îmi dispărea cheful. Însă la un ultra, momentele astea de „high and low” sunt normale, așa că un pas înaintea celuilalt.

Col de la Seigne ne-a primit cu vânt și zăpadă începând de la 2200 m. Noroc că nu mai erau precipitații, dar tot dezolant și frumos în același timp era. Dacă am un regret din cursă, este că nu prea m-am bucurat de aceste momente, condițiile meteo punând capac bucuriei mele.

Trec de Col de la Seigne, cu soarele ce stătea să răsară în Italia, însă am dat iar în fucking NOROI și asta mi-a dat iar la psihic. Mi-a dat-o rău de tot, îmi dispăruse cheful de tot, îmi venea să-mi bag picioarele și să renunț. Am simțit că acela este un moment foarte jos și am trimis un mesaj vocal către 7 ultramaratoniști, în speranța că unul din ei o să audă mesajul la ora aia și mă va repara mental.

Am avut noroc cu Vali, Vlad și Andrei, care au reacționat imediat, și fiecare în felul său m-a reparat și mi-a dat încredere pentru ceea ce urmează. Am primit și de la ceilalți în următoarele minute, adăugând gânduri bune peste mine și m-au făcut să fiu recunoscător pentru oamenii de lângă mine. Mi-am dat seama că nu sunt singur în acel moment.

Lac Combal m-a primit în timp util, cu supă și apă, cola și Tuc-Tuc, stomacul fiind încă ok în acel moment.

Vă mulțumesc încă o dată, dragilor, pentru service-ul mental. Din acel moment am luat-o doar în sus!

Lac Combal – Courmayeur (cut-off 01:15 PM)

Cu energie nouă, mai ales din punct de vedere mental, am plecat către Courmayeur. Dar înainte de asta, aveam de urcat la Arête du Mont Favre, la 2437 m. Nu știu de ce aveam impresia că acest vârf e pe la 2000 m – abia după cursă mi-am dat seama că am ajuns cam la o Coștila.

În timp ce urcam, am început să mă întorc și să privesc către Mont Blanc, care nu se arăta din cauza norilor, însă peisajul era senzațional, cu soarele care-l încălzea. Totodată mă încălzeam și eu și am început să dau jos din haine, rămânând doar în pantaloni scurți și bluză cu mânecă lungă, care între timp se uscase pe mine.

Ajuns în vârf, am început coborârea către Courmayeur, dar înainte aveam să trec prin Checrouit. La început, coborârea a fost suficient de tehnică pentru kilometrajul și oboseala pe care le aveam în picioare, iar apoi am avut de coborât pe o pârtie de schi până la CP. Aici am avut iar un boost de energie, pentru că oamenii din CP erau foarte entuziaști – na, italienii. Totodată, aici am fost ademenit la o porție de paste, fiind prima mâncare solidă adevărată mâncată în cursă.

Plec relativ repede din Checrouit și urmează o coborâre de să-mi bag picioarele în ea, că altceva nu am ce să zic. Coborâre în cap, efectiv – mai ales că eu nu excelez la coborâre – dar așa ceva n-am văzut în viața mea. În cap, efectiv: la început pe o pârtie de schi, apoi pe niște trepte improvizate destul de înalte, apoi pe niște serpentine ce aminteau de Jepii Mari. Am tot înjurat pe coborârea asta, recunosc.

Într-un final, ajung pe străzile Courmayeur, unde lumea ne aplauda pe toți și număra clipele până ajungem la sala de sport, la dropbag, ca să pot da un restart.

În Courmayeur am stat cel mai mult din toate CP-urile, anume 45 min, unde aș fi vrut să mă mișc mai bine. M-am schimbat de toate hainele, am schimbat La Sportiva Prodigio Pro (care au fost niște eroi) cu La Sportiva Prodigio Max, am luat nutriția pentru a doua parte a cursei, dar m-am mișcat ca un melc, pentru că doream să mă odihnesc mai mult.

Aici am întâlnit și români, bucurându-mă să pot vorbi în graiul mioritic și am vorbit să plec împreună cu Cosmin Ardelean, organizatorul Apuseni Ultra Race, măcar să facem urcarea până la Bertone împreună.
 

Courmayeur – Arnouvaz (cut-off: 06:15 PM)

Cu restart și forțe proaspete (acum, cât de proaspete pot fi la km 88 😄), am plecat împreună cu Cosmin către Refugiul Bertone. Prima porțiune prin Courmayeur îmi era familiară de la CCC-ul din 2023, așa că intram pe teren cunoscut. De altfel, de la Refugiul Bertone intram 100% pe teren cunoscut, ceea ce așteptam cu nerăbdare, căci cel puțin din punct de vedere mental, mă simțeam mai confortabil cu acest gând.

Urcarea la Bertone este serioasă rău, mai ales că era făcută în soare: 5.4 km cu 800 m elevație, ca un Piciorul Pietrei Arse, însă făcut în căldură. Metrii urcării treceau greu, dar amândoi luptam, fără să ne punem în bețe și fără să ne oprim. A fost primul moment când am mutat setarea ceasului pe a vedea urcarea, înclinația pantei și cât mai am din ea. Brutală, ce să zic, dar a trecut, mai ales că m-am dat la vorbă cu Cosmin.

Într-un final ajungem la Bertone, alimentând cu apă de la cișmeaua dinaintea CP-ului, ca să nu mai pierdem timp în CP. Aici Cosmin a zis că merge până la toaletă, iar eu m-am dus în CP să-l aștept. Am stat 3 min, el nu mai venea, am mai stat încă 5 și, dacă am văzut că nu vine, am plecat singur pe cea mai frumoasă porțiune a traseului, până la Arnouvaz, trecând pe la Refugiul Bonatti.

Spun că este cea mai frumoasă porțiune pentru că este pe un balcon și ai toată imensitatea masivului Mont Blanc pe stânga și auzi cum curg râurile ce se formează din ghețarii de pe partea italiană. Totodată, această porțiune este valurită, putând să dai cât de cât drumul la picioare și să mai câștigi puțin timp.

Am avut emoții de la început cu Arnouvaz, pentru mine fiind un CP psihologic, marcând bariera de 100 km cu 6000 m elevație pe care ar fi trebuit să-i fac în 24h30. În drumul meu către Arnouvaz, pe la jumătatea porțiunii de la Bertone, m-am întâlnit cu Costică Anghel. M-am bucurat tare să-l văd, plus că mi-a transmis că arăt bine și că mă mișc ok până acolo.

Mai cu un ochi în stânga la Mont Blanc, mai cu un gând la Vlad Crăciun Blez, care era la CCC, mai cu un gând la faptul că la Fouly aveam să mă întâlnesc cu Iulian Focșăneanu, km treceau și am ajuns cu bine la Refugiul Bonatti, unde am alimentat cu apă și apoi am continuat pe ultima porțiune până la Arnouvaz.

Tot aici am primit și un telefon de la Andrei, ca să mă întrebe cum sunt, cum mă simt. I-am răspuns că am avut zile și mai bune, dar și-a dat seama că o zic în spirit glumeț, ceea ce arăta că sunt într-o stare mentală bună – și chiar așa eram. Apoi a urmat coborârea către Arnouvaz, unde am realizat că mărimea 46 la Prodigio Max nu este chiar ce-mi trebuie și că ar fi trebuit să-i fi luat măcar jumătate de număr mai mare, pentru că simțeam degetele în vârful încălțărilor. O fi de la mărime sau de la faptul că piciorul îmi era umflat de la efort, nu știu, dar am simțit beneficiile faptului că talpa era mai moale și mai amortizată decât la Prodigio Pro. Am zis că merg așa până la Arnouvaz și acolo îi leg la gleznă ca să nu se mai ducă piciorul în față.

La Arnouvaz am ajuns după 23h43 min de la start, un rezultat apropiat de ce am făcut la Carpathia, ceea ce mi-a dat un boost de energie mentală, având în vedere pragul psihologic pe care-l aveam la distanța asta.


 

Arnouvaz – La Fouly (cut-off: 10:30 PM)

De la Arnouvaz, după ce am alimentat cu apă și un pic de cola din prafuri, am plecat cu forțe mentale proaspete, știind că la Fouly aveam să mă întâlnesc cu Iulian. Însă înainte de asta, trebuia să fac urcarea celebrului Grand Col Ferret cu ai săi 2536 m. Din Arnouvaz până la Grand Col Ferret sunt 4.7 km cu 765 m elevație – so deal with that.

La începutul urcării, mi s-a făcut brusc dor de Mara și i-am dat un telefon Ancăi să văd ce fac și să-i spun că totul e ok. Anca mi-a spus că Mara e cu familia Bălănescu și că o să vină și ea la Fouly cu familia Focșăneanu.
Atât mi-a trebuit să aud – parcă am primit un boost nou și am început „lupta” cu Grand Col Ferret, mâncând elevație. Totul mergea foarte bine și era familiar de la CCC, știind când vin următoarele curbe.

La un moment dat, m-am oprit pentru câteva momente să pun o bluză Rockay Zephyr cu mânecă lungă pe mine, pentru că soarele apunea și se lăsa frigul pe Grand Col Ferret. Dar nu a durat mult și elevația curgea. Din păcate, aici am asistat și la o scenă grea, pentru că unul dintre alergători era tras pe dreapta, avariat serios, cu palpitații la inimă, fiind necesară intervenția elicopterului pentru a-l extrage din traseu. M-am rugat pentru sănătatea lui și am continuat, într-un final ajungând pe ultima porțiune de urcare, cu vârful luminat de ultimele raze de soare ce m-au încălzit puțin, și am ajuns cu bine pe Grand Col Ferret, ce marchează și punctul de trecere a graniței în Elveția.

Aici m-am băgat pentru 1 minut în mini-adăpostul de pe vârf, pentru a-mi scoate geaca, pentru că Elveția ne-a primit cu vânt. De aici urmează cea mai lungă coborâre a traseului – 20 km – care, dacă te îmbie, îți poate compromite cursa, așa că dozare, dozare, dozare.

După câteva serpentine, conform planului, trebuia să iau un gel cu cofeină pentru că venea noaptea, așa că am scos din vestă un SiS Nootropics. Am pus puțin pe limbă și imediat am avut senzația de vomă. Era primul semn de oboseală al stomacului, care a fost erou pentru 26 ore. Am încercat încă o dată și la fel – aceleași reacții din partea organismului – așa că efectiv am scurs gelul pe jos și am băgat ambalajul în rucsac. Asta e, fără cofeină în a doua noapte. Poate are cola sau cafea în CP la Fouly.

Trec și de Refugiul La Peule, unde am alimentat cu apă și am scos frontala, pentru că în maxim 30 min avea să vină noaptea. Urmează o porțiune ciudată, care nu mi-a plăcut nici la CCC, pentru că deși teoretic cobori, este valurită cu pasaje destul de tehnice, iar pe fondul de oboseală acumulată, dă cu virgulă.

După ce trec și porțiunea asta, înainte de a intra pe porțiunea de macadam, înainte de asfaltul din Fouly, am văzut că frontala era chioară rău – abia vedeam la 1 m, cu o lumină slabă. M-am oprit și am schimbat bateriile, pentru că nu avea sens să risc mergând așa, felicitându-mă că am avut inspirația să-i spun lui Iulian să-mi aducă baterii de rezervă 🙂

Am intrat pe asfaltul izbăvitor și în câteva minute m-au întâmpinat copiii lui Iulian, și mi s-a făcut instant dor de Mara. De aici am tot stat cu gândul la Mara și îmi doream să termin cursa ca să o văd. M-am întâlnit cu Iulian și Valentina, soția lui, spunându-mi că Anca este în CP, că aici ai voie să ai puțină asistență.

M-am bucurat să văd fețe cunoscute, fiindu-mi de mare ajutor sfaturile și încurajările primite, având în vedere că Iulian a terminat UTMB în 2024. Cu aceste gânduri am intrat în CP la Fouly.

Aici efectiv nu am rezistat în CP: prea cald plus un miros rău. Am alimentat repede cu apă și am ieșit imediat din CP, preferând să stau pe o bancă în afara cortului, unde am vorbit cu Anca, Iulian, Valentina și copiii. Anca mi-a adus niște paste, dar nu am reușit să mănânc foarte multe, plus că era o doamnă de la organizare care se uita ciudat și insistent la mine, ca și cum nu ar fi trebuit să stau acolo. Am dat câteva piese de echipament Ancăi care își făcuseră treaba, am dat și câteva geluri – mai ales Nootropics – am luat bateriile pentru frontală și am plecat, întrebând bineînțeles de Mara.
 

La Fouly – Champex Lac (cut-off: 02:30 AM)

După nici 500 m de la acea coborâre din CP, m-am oprit să-mi iau geaca pe mine, că mi se făcuse frig, înjurându-mă puțin că nu am făcut asta mai devreme, în CP. Am deschis telefonul să mă uit pe mesaje. Mulțumesc tuturor pentru mesajele primite. Au contat enorm!

O iau iar la drum într-o ușoară alergare, iar la un moment dat traseul trece pe albia unui râu cu bolovăniș, așa că am dat-o la pas și am zis să încerc un gel. Am scos un Precision Gel din vestă – aceeași senzație de vomă ca la Nootropics. OK, hai să încerc un SiS – parcă mai rău senzația. Am mai continuat 10 minute și am zis să încerc un Maurtens – rezultat similar, senzație de vomă. Am zis gata cu gelurile și mă voi baza pe mâncare solidă din CP.

Încă mergea Maurtens 320 din flask, dar și aici stomacul dădea semne de oboseală. Dar na, trebuia continuat. După kilometri pe acea porțiune expusă cu lanțuri și o falsă plată coborâre pe niște bolovani care nu mi-au plăcut deloc, ajung pe asfaltul din Praz de Fort și alimentez de la fântânile din sătuc.

Toată liniștea aceea din sat accentua senzația de somn ce o aveam de ceva vreme, dar încă eram bine și alergam pe această porțiune, ajungând la urcarea ce mă duce către Champex Lac. La început ok, după devine ceva mai abruptă. Urcarea aceasta venind cu realizarea faptului că nici Maurtens 320 din flask nu mai mergea. După 30h de cursă, stomacul meu a spus: „Bag ceva în el de geluri și izotonice și ești pe cont propriu, mă duc să mă culc.” Toate astea au venit cu o diminuare a luminii frontalei, semn că bateriile actuale începuseră să dea rateuri și trebuiau schimbate.

La un moment dat văd o băncuță pe care m-am așezat să schimb frontala, iar imediat au venit lângă mine încă doi alergători rupți de oboseală. De altfel, pe această porțiune am început să văd efectele celei de-a doua nopți nedormite, din loc în loc văzând câte un alergător care efectiv stătea și moțăia în pădure.

Și la mine începuseră să mi se micșoreze ochii, dar am zis să ajung cât de repede pot în Champex Lac. Însă urcarea nu se mai termina și, deși la un moment dat am ajuns la asfalt și am crezut că am intrat în localitate, tot a mai trebuit să urc prin pădure vreo 100 m elevație și tot așteptam cortul, înjurându-l.

Ajung într-un final în cortul CP, fac o inimă la Live Cam știind că oamenii sunt cu ochii pe mine și să le mulțumesc pentru susținere. Aici am zis că stau 10 minute pentru mine, să mă odihnesc, pentru că de la Champex Lac începe cursa. Mi s-a făcut poftă de prosciutto, că l-am văzut pe masă, și am luat din el în speranța că îmi va repara stomacul. Îmi era foame și trebuia să-i dau ceva. Mi s-a făcut poftă de ciorbă de perișoare, dar de unde să iau așa ceva la ora asta? Am stat, m-am uitat pe mesaje, m-am încărcat cu ceva energie, am scos ultima foaie cu ultimul maraton pe care-l mai aveam de făcut, am alimentat cu apă și am plecat.

Mai aveam un maraton de făcut cu cele mai grele urcări ce aveam să le fac.

Aș mai fi vrut să stau în Champex Lac, pentru că în acel CP am văzut multe momente frumoase, chiar esența trail runningului: atleți rupți de efort și nesomn, ajutați de susținătorii lor. De altfel, și eu am fost întrebat de un domn care era susținătorul unui atlet din Spania cum mă simt și dacă am nevoie de ajutor. Mi s-a părut wow acest moment și clar asta e esența trail runningului.
 

Champex Lac – Plan de l’Au (cut-off: 3:45 AM) – Trient (cut off: 08:00 AM)

Ies din Champex Lac și mă îndrept pe lângă lac, urmând să am o mică coborâre până la Plan de l’Au. Deodată, cum treceam de lac, mi s-a făcut frig și am început să mă îmbrac cu suprapantalonii. M-a mirat puțin acest moment, pentru că aș fi putut să fac asta în cort, în CP, dar cred că de la oboseală n-am făcut-o. Timp pierdut aiurea... asta e.

Pe drum către Plan de l’Au am simțit că încep să vină efectele celei de-a doua nopți nedormite. Au început să mi se închidă ochii pe potecă și simțeam că pierd direcția. Nutriția nu mergea, dar am pus pe seama oboselii, ceea ce era normal. Ochii mi se tot închideau, dar trebuia să merg înainte. Auzisem că încep halucinațiile atunci când ai perioade de nesomn, dar nu știam cum să reacționez.

Adevărul este că nu ai cum să pregătești a doua noapte fără somn. Că și dacă stai treaz la TV sau acasă fără să dormi, nu e același lucru ca în cursă, pentru că nu vine pe timp de oboseală.

Sub această stare ajung în Plan de l’Au și mă tot uitam după CP sau măcar după punctul de control, ca să se scaneze timpul. Nu l-am găsit, dar am început urcarea și așa mi-am dat seama că începe prima urcare din ultimele trei, prima dintre ele până la Giete, trecând prin stâna de văcuțe.

Pe măsură ce urcam, la fel, ochii mi se închideau, iar la un moment dat m-am uitat în spate, m-am uitat în pământ și am văzut o față. Mă gândeam: „Ce față este asta? Cum așa?” M-am uitat mai bine și era umbra formată de doi bolovani, iar ochii erau punctele unde puneai bețele. „Măh, ce se întâmplă cu mine?” Îi dau înainte și încep să văd un spiriduș în copac ca cel de la Boston Celtics. „Mă nene, acum suntem la UTMB, nu în NBA, plus că Boston Celtics nici nu e echipa mea preferată.”

Mai merg puțin și încep să văd personaje din Heroes of Might and Magic. E clar, am halucinații de la nesomn și era să pic în potecă de la oboseală. Am zis că e momentul să dorm puțin, deși îmi era frică că nu mă mai trezesc la timp. Măcar 5 minute... văd un bolovan care îmi părea că pot să mă așez pe el. M-am gândit că scot telefonul și-l pun să sune în 5 minute. Era ora 3:12. Am zis că până la 3:15 e prea puțin, așa că l-am pus să sune la 3:20. 8 minute, măcar atât să închid ochii.

Am închis ochii și auzeam în surdină cum trec pe lângă mine bețe de trekking, iar deodată nu mai aud nimic. Doar alarma telefonului și mă uit la ceas: 3:20. Nu știu dacă am dormit sau visat în astea 8 minute, însă m-am ridicat de pe bolovan cu un mic boost de energie și cu senzația de somn dispărută.

Continui urcarea, la început pe bolovani mari – o știam de la CCC, dar atunci porțiunea asta am făcut-o pe înserat, deci pe lumină. Acum vedeam luminile frontalelor celor din față și „șarpele” de lumină ce indica traseul unde trebuia să ajung. Dar urcarea asta era rea. Ajuns în zona de gol alpin, auzeam clopotele văcuțelor, dar nu vedeam niciuna. Nu știu de ce voiam să văd vaci :D.

Într-un final ajung în capătul urcării, deschid și închid poarta și începe coborârea către La Giete. La început destul de tehnică, pe niște bolovani enervanți, dar știam că trebuie să vină cât de curând stâna.

Ajuns aici, prima oară trebuie să ai grijă la cap, că altfel dai de pragul de sus. Iau apă din CP, mănânc un Tuc Tuc și e bine acceptat de stomac, și e bine că ușor-ușor se repară. Îl sun pe Andrei, că așa stabilisem – se ducea la Maratonul Olteniei, acasă fiind undeva în jur de 5:30 dimineața – și mă îndrept în grabă către Trient, știind că urmează două bucăți de coborâre abruptă.

Nu prea mai țin minte porțiunea pe bucățile abrupte, știu că eram foarte atent să nu cad, deoarece erau destul de mulți bolovani, iar coborârea era în cap.

Ajuns în Trient, în jur de 6:45, am zis să plec cât mai repede de aici. De altfel, pe ultimele bucăți de cursă, cam în 1h–1h30 am fost în cut-off, fiind efectul primei nopți prin ploaie, vânt, zăpadă și frig.

La Trient am stat cel mai puțin din toată cursa, pentru că era să mă „fure” la CCC (era să rămân în punct). Am trecut prin scanerul de intrare, m-am dus lângă biserică la cișmea și am luat apă, am întrebat dacă trebuie să ajung în cort, mi s-a spus „nu”, și am trecut prin scanerul de ieșire. Atât aveam nevoie de la Trient.
 

Trient – Vallorcine (cut-off: 11:15 AM)

De aici știam ce mă așteaptă: urcarea la Les Tseppes, poate cea mai grea urcare a traseului, 4 km cu 650 m elevație, cu bucăți de 30–35% înclinație. Îi dau telefon Ancăi și îmi spune că mă mișc bine conform aplicației și că vine cu trenul la Vallorcine în CP.

Încep urcarea pe noapte, dar pe măsură ce urc, văd cum se luminează și răsare Soarele în spatele meu. Asta mi-a dat un plus de energie și am dat maxim pe urcarea asta. Mă miram și pe mine, parcă eram cu energia de la începutul cursei. Dar o știam de la CCC, am zis că dacă o iau încet mă va mânca de viu și trebuie să mă mișc cât mai repede. Ok, probabil nu a fost cel mai repede dacă ne uităm pe un grafic de pace, dar pentru mine a fost repede :)

Ajung la stână, iau apă, iar de aici mai este puțin până în capătul urcării, pe care o fac cât am putut de repede, iar de aici se intră pe o curbă de nivel. Peisajul arăta extraordinar, cu un baraj ce se vedea pe muntele alăturat. A fost singurul moment când am făcut o poză. Prima noapte m-a consumat foarte mult și nu am avut starea necesară să fac nicio poză pe traseu, și dacă am vreun regret la UTMB 2025, acesta este: că nu am făcut mai multe poze în traseu.

Cu starea aceasta încep coborârea către Vallorcine, la început abordabilă și cu gândul că mă apropii de final, însă trebuie să fiu în continuare atent și să nu apară vreo accidentare sau, din oboseală și neatenție, să mă împiedic de vreo rădăcină. La un moment dat ajung pe o pârtie de schi, ce nu durează mult, iar de aici traseul face stânga pe o coborâre tehnică, cu bolovani, pe care am înjurat-o mult, având în vedere momentul în care eram și starea psihică în care mă aflam.

Acest CP din Vallorcine mi-a pus capac mental pentru că vedeam cortul, dar a trebuit să fac dreapta 1 km, apoi să trec calea ferată, după încă o stânga, iar dreapta, și mă tot învârtea prin oraș. Vedeam cortul, dar tot nu ajungeam la el prin tot acest carusel. La un moment dat o văd pe Anca, care m-a filmat, însă eu eram stors de tot acest carusel și arătam ca un ultras de pe Temu.

În Vallorcine, deși inițial voiam să ies repede, mi-am luat ceva timp, mai ales că era și Anca acolo, ajutându-mă foarte mult în CP cu apă și o vorbă bună. Am întrebat-o ce face Mara. Efectiv îmi era un dor enorm de copilul meu!
Asta e foarte important în CP, că de alimentație și astea te mai descurci, dar faptul că vezi o față cunoscută ajută enorm. I-am dat Ancăi toate cele ce nu mai aveam nevoie, gen baterii de rezervă, geluri ce nu le-am mai putut mânca, șosete în plus, bandană etc.

Cu greu, dar hotărât, ies din CP știind că mai am ultima urcare până la Flegere, compusă din două bucăți.
 

Vallorcine – La Flégère (cut-off: 2:45 PM)

Ies din punctul de control și primesc un telefon din partea Ivei, care mă întreabă cum mă simt și îmi spune că urmează ultima urcare. De asemenea, mă întreabă dacă realizez ce mi se întâmplă și că mai am foarte puțin până să termin UTMB-ul, visul meu de ultra-alergător. Îi spun că nu mă gândesc la nimic și că, până nu trec pe sub poarta din Chamonix, nu am terminat nimic.

Îmi spune, totodată, să nu mai iau pauze nedorite, pentru că aplicația LiveTrail arată că ajung la La Flégère la ora 14:25, adică foarte aproape de limita de timp.

Închid telefonul și primul gând care îmi vine este: „Bagă-mi-aș în aplicația ta! Cum să mă dea așa de aproape de cut-off? Lasă că îți arăt eu ție de aplicație. Trebuie să rămân într-o oră față de cut-off.”

Am scos telefonul din mână, m-am uitat pe timpii pe care i-am făcut la CCC și am zis că trebuie să fac maxim timpii ăia, știind că atunci am urcat în 3h de la Vallorcine la La Flégère.

Așa că am dat gaz și am început urcarea ca un apucat, mai ales că știam că la La Flégère mă așteaptă Vali Bălănescu cu Andi să coborâm împreună. Atât de tare am dat, încât pulsul nu mai avea cum să crească, dar respirația era intensă. Se uitau ceilalți la mine de mă așteptau să-mi dau duhul. Atât de cu nerv am mers, încât prima bucată a urcării, până la Béchar, am făcut-o mai repede ca la CCC

Apoi urmează o coborâre de nu știu cum au putut organizatorii să ne chinuie așa. Parcă nu le-am plătit 500 EUR taxă :D, prin niște bolovani și foarte tehnică. Știam la ce să mă aștept de la CCC, dar una e să o faci noaptea la km 90 și alta să o faci ziua la km 160. Am înjurat, am strâns din dinți, dar altă opțiune nu aveam decât să cobor în siguranță.

După bucata asta oribilă, urmează ultima bucată de urcare către La Flegere și mă rugam să vină cât mai repede pârtia de schi. Nu cred că mi-am dorit vreodată în viața mea să văd pârtia de schi. Efectiv îmi venea să „mănânc” panta aia, doar ca să ajung mai repede la pârtia de schi de la Flegere.

La un moment dat aud o voce în română care strigă: „Hai Vali!” Ridic capul din pantă, era Vali Bălănescu, care venise să mă întâmpine. M-am bucurat foarte tare că-l văd. L-am întrebat ce face, mi-a spus că nu doar Andi este la La Flegere, ci toată lumea: Luca, Alex, Ramona, Anca și Mara. Doamne, cât de dor îmi era de Mara, abia așteptam să o văd!

Vali mi-a zis că arăt neașteptat de bine pentru momentul din cursă în care sunt. Pârtia de schi, în sfârșit, ajung la ea. Povestim despre cine a câștigat UTMB-ul – Courtney a ieșit pe 10 după ce a avut momente foarte grele – iar eu mi-am permis aroganța să alerg chiar pe urcarea de pe această pârtie de schi.

Curba la dreapta, ultima curbă la stânga, se vede cortul cu CP, dar și Mara, care mă aștepta cu mesaje motivaționale. A venit în alergare către mine. Aproape mi-au dat lacrimile. Am întrebat-o ce face, dacă e bine, iar ea mi-a luat bețele să urce în pantă :D

Aici chiar am alergat pe urcare până în CP, ca să fac inimă la camera de pe LiveTrail, unde – apropo – am ajuns în 3h:06 de la Vallorcine și cu 1h:30 înainte de cut-off. Aplicația pzd 😄

La Flégère – Chamonix (cut-off: 4:30 PM)

Fetele au coborât cu telecabina, iar Vali cu Andi au rămas cu mine. Ultima coborâre. De aici până în Chamonix sunt 7 km, dar cu 850 m de coborâre – un fel de Jepii Mari, mai ales în prima parte, cu toate rădăcinile și pietrele alea. Dar știți vorba aia: la vale și rahatul se rostogolește 😄

Înainte de coborâre, Vali îmi face o filmare și mă întreabă să le transmit un mesaj colegilor din Trail Running Academy, care m-au urmărit toată cursa, trimițându-mi mesaje. Le-am mulțumit din suflet, vizibil obosit, dar credeți-mă că fiecare mesaj primit a contat. A contat să știu că nu sunt singur pe traseu și că este pentru un scop mai mare să finalizezi o cursă cum este UTMB-ul. Mai ales copiii pot fi inspirați de o astfel de reușită, pentru că îi învață reziliența și să nu renunțe.

Cu greu vine cafeneaua Floria – mulțumesc oamenilor care mă aplaudă – iar de aici mai este puțin până în Chamonix. Dar totuși, nu se mai termină odată? Mă gândeam că poate au ciorbă de perișoare la finish 😄. M-am gândit la ciorba de perișoare de la Champex Lac.

Ultimul macadam... La un moment dat nu mai voiam să merg, dar trebuie. Îmi era rușine de Vali că mă mișc prea încet. Simțeam bătăturile de la picioare și o unghie care va fi „la revedere”. Dar mai erau 2 km – nu mă mai oprea nimic acum... Poate doar pasarela peste șosea. Cine-a pus, mă, asta aici?

Cobor și pasarela în uralele lui Liviu, și de aici linie dreaptă până în Chamonix, pe promenadă. Am prins aripi, am început să alerg. În ritm de melc, bineînțeles, dar era alergare.

Oamenii mă aplaudau și prindeam aripi. Ajung în dreptul UTMB Village, iar de aici mai am 3 minute până la finish. Clipul este pe Facebook, Insta, YouTube și toate rețelele 😊

Nu pot sa mai alerg, ma dor toate, dar trebuie ca mai e putin
Inca un asiatic...credeam ca s-a terminat cu astia
F*cking noroi, nu-l mai suport. Mi-a ajuns prima noapte prin ploaie, zapada si frig. Si NOROI
Mi-e dor de Mara! Unde e copilul meu?
Limba romana, cine o fi? Aah, Andreea cu Mihai 😁 ce faceti mah?
Abia astept sa mananc o ciorba de perisoare!!!
Betele, sa nu le pierd
Noroc cu Vali ca m-a carat pana aici si a avut grija de mine!
Abia astept sa fac un dus 🙈
Mi-e sete! Apa! Vezi in flask
In sfarsit, ultima curba, am intrat pe strada principala
Cata lume! Altceva fata de finishul de la CCC
Betele, vezi betele!
Soare, vreau la umbra!
Bucura-te cu oamenii...o mai fi mult?
Unde e copilul meu?
Copii! Bate palma cu ei! Pentru ei esti inspiratie, poate se lipeste sportul acesta de ei.
Copilul meu? Unde este Mara?
Aici? Nu, poate aici? Nu! UNDE E MARA?
Ah uite-o aici 😍 Ce faci tati?
Marineeeee, ce faci mah? 💪
Ce faci Mara? Cum esti? Mi-a fost dor de tine!
Putina liniste. Ce bine e!
Imi vine sa plang. BAH, nu plange! Te faci de ras!
Nu ma pot abtine🥹🥹 E ceea ce ai visat de cand ai descoperit UTMB 🥹
POARTA, in sfarsit! Gata, este in regula! Hai, BRING IT HOME!

45h17min – atât a durat aventura mea UTMB în 2025. Au fost momente în care am crezut că nu mai finalizez, că nu mai termin, însă am lângă mine oameni care m-au ajutat și au fost alături în această experiență ce îmi marchează restul vieții.

Mulțumesc familiei mele, Mara și Anca, pentru susținere. De asemenea, familiilor Bălănescu și Focșăneanu pentru sprijinul din timpul cursei.
Mulțumesc lui Andrei Ivănescu pentru antrenamente și colegilor din Trail Running Academy pentru mesajele și susținerea din timpul cursei.
Mulțumesc, Vlad Jegan, pentru planul de nutriție care a fost „ceas”.
Mulțumesc, Zsolt și Spectro Life, pentru pace plan – chiar dacă a fost mai optimist, planul nu a știut condițiile vitrege din prima noapte.

Mulțumesc colegilor din Subcarpați Trail Run (Dana, Raluca, Andreea, Mihai, Cosmin, Cristina, Vivi, Bogdan, Răzvan) pentru mesaje și susținere, precum și colegilor din Ploiești Runners pentru mesajele care mi-au dat un plus de energie.

Iar la final, îmi mulțumesc mie – exact ca Snoop Dogg 😄 Pentru că nu am încetat să visez. Pentru că mi-am dorit să fac hora Mont Blancului de când am auzit de cursa asta. Pentru fiecare alarmă de ceas oprită la 5:00 sau 5:30 AM, pentru a ieși la antrenament la ora 6:00. Pentru fiecare metru alergat și metru de elevație din pregătirea cursei.

Pentru că mi-a fost frică de UTMB.
Dar dacă un vis, obiectiv, plan nu te sperie și provoacă în același timp, înseamnă că nu este suficient de îndrăzneț.

Ce voi face pe viitor? Nu știu.
Dar am aflat despre mine că pot lupta, că pot găsi soluții atunci când situația pare închisă și că a visa mare nu este greșit.
Vedem ce provocări îmi voi alege pentru viitor.

Mulțumesc, UTMB, pentru lecțiile ce m-ai învățat!